Exilul interior
Autor: Gabriela Cre?an
1. Ce a însemnat pentru dumneavoastr? s? fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilit??ile de receptare a valorilor culturale ?i posibilit??ile de evocare a umanului din epoc??
2. În ce v? prive?te, ne-a?i putea relata câteva aspecte concrete ale rela?iei dumneavoastr? cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferin?a, revolta?
3. Ar fi fost altfel scrise c?r?ile dumneavoastr? dac? a?i fi dispus de libertate de exprimare?
4. E liber cu adev?rat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alien?ri sau de angoas? în noul sistem? A?adar cum sta?i cu optimismul?
1) N-am reu?it s? debutez editorial înainte de 1989 ?i, cu siguran??, n-a? fi publicat niciodat? vreo carte dac? nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat ?i cum deschiderea ini?ial? pare a fi urmat? acum de o nou? închidere, cauzat? de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatur?, nu discut deocamdat?.
Eram foarte tân?r? pe atunci, în sumbrul „ev de aur” ?i, tot ca acum, minat? de o timiditate paralizant? ?i de o inabilitate social? congenital?, a?a încât, de una singur? a? fi fost incapabil? s? fac ceva pentru a-mi vedea poemele tip?rite. Am avut îns? ?ansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-?i schimb? destinul dându-i pe nea?teptate o turnur? favorabil?. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet ?i el, am început s? frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Iv?nescu. Din acest moment a început cu adev?rat aventura mea, nu numai scriitoriceasc?, ci ?i spiritual?, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru c? Cezar Iv?nescu emana o for?? uria??, nuclear?, ?i avea o putere de fascina?ie c?reia nu puteai ?i nu voiai s? i te sustragi.
Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 ?i durau pân? spre sau dup? miezul nop?ii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proz?, se discuta ore-n ?ir, în deplin? libertate, f?r? team? ?i prohibi?ii.
Timpul acela a fost pentru mine unul al libert??ii neîngr?dite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili ?i mai ales ignoran?i în ce prive?te pericolele la care ne expuneam. Nu f?ceam nicio leg?tur? cu faptul c? foarte pu?ini dintre noi reu?eau s? debuteze ?i, chiar dac? mi-ar fi venit atunci ideea c? Cezar Iv?nescu era el însu?i „persona non grata” ?i c? mai în?elept ar fi, pentru cine ?ine s?-?i publice c?r?ile, s? viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cota?i de regim – nu m-a? fi reorientat cu nici un pre?… În preajma lui Cezar Iv?nescu, atunci când î?i cânta poemele, am tr?it experien?e numinoase. ?i cum între 1984 ?i 1989 eu ?i so?ul meu îi deveniser?m foarte apropia?i ?i ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al gra?iei ?i al beatitudinii. (?tiu c? afirma?ia este cam abrupt? ?i va stârni ilaritate în rândul „nifili?tilor” de ast?zi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos ?i exact a formulat cândva dl. Dan C. Mih?ilescu, cu o sintagm? care se potrive?te întru totul propriei mele experien?e, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe vertical?”; în felul acesta r?mâneam liberi ?i pu?in condi?iona?i de traiul nostru de vie?a?i.
În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Iv?nescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grev? care a luat sfâr?it, independent de voin?a lui, dup? ?apte zile, când a fost internat în stare foarte grav? la Spitalul de Urgen??. Odat? cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropia?ii – care se num?rau cu sutele – s-au risipit înfrico?a?i; în jurul lui s-a f?cut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mi?cam fantomatic numai noi, so?ia lui Mary, eu ?i Gelu Alecu, so?ul meu. Am evocat acest episod pentru c? e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamn? s?-?i aperi demnitatea (a ta ?i a celor de care de sim?i responsabil) în vremuri de teroare . ?i pentru c? acuza?ii netrebnice ?i absurde l-au ucis, nu atunci sub comuni?ti, ci ast?zi în plin? ?i prealuminat? democra?ie. Dar despre toate astea voi depune m?rturie mai târziu, în momente mai faste…
…Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci ?i persoanele de condi?ie cultural? medie g?seau în lectur? o cale de evaziune într-un univers fic?ional paralel, ca unic? alternativ? posibil? la sclavia zilnic?. „Bestselleruri” r?mâneau îns? romanele „cu cheie”?i cele care ofereau o informa?ie absent? din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine ?i nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent ?i nu îng?duia decât publicarea acelor c?r?i care consonau cu propriile scopuri. A existat o adev?rat? campanie a dezv?luirilor legate de „obsedantul deceniu” ?i de „luminile ?i umbrele” societ??ii socialiste dirijat? atent din culise de vigilen?ii satrapi ai culturii. De altfel, aceast? formul? a „luminilor ?i umbrelor” ascundea o inten?ie pervers?: „umbrele” nu f?ceau decât s? confere un relief mai pregnant ?i o luminozitate sporit? „realiz?rilor” socialiste; pe de alt? parte, recunoa?terea de c?tre ideologii regimului a unor gre?eli s?vâr?ite de înaintemerg?torii lor era o form? de autodeculpabilizare ?i, în cele din urm?, de clasare a acestora. Judecata era încheiat?, verdictul declarat public, pedeapsa anulat? pentru c? vinova?ii erau deja mor?i.
Cât de conjuncturale au fost asemenea produc?ii literare, chiar ?i cele cu o miz? estetic? – pe lâng? cea ideologic? – se vede ast?zi pe deplin. Autorii lor, r?sf??a?i ?i de publicul de atunci ?i de regim, au c?zut în cea mai neagr? uitare. A?a se întâmpl? cu to?i cei care v?d în art? un fel de militantism social – în bine sau în r?u. Cine nu se poate ridica la în?l?imea arhetipal? a r?ului, pentru a-l deta?a de contextul evenimen?ial în care el se manifest? ?i pentru a-l cuprinde într-o formul? paradigmatic?, realizeaz? doar o necesar? (poate), dar perisabil? cronic? social? cu valoare strict documentar?.
Se citea mult ?i poezie. Îngro?ând lucrurile pot spune c? existau dou? mari categorii de cititori, opuse prin statut ?i preten?ii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian P?unescu ?i ceilal?i, rafina?ii, devota?i lui Nichita St?nescu. Numai ini?ia?ii ?i adev?ra?ii cunosc?tori de poezie ?tiau c? mai exist? ?i alte nume de poe?i români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vog? erau ni?te artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena ?i pentru a bloca vizibilitatea adev?ratelor valori. Cei mai mul?i impostori erau depista?i îns? cu u?urin?? de publicul intelectual dup? tonul de trâmbi?? cu care pream?reau regimul. Nimeni nu d?dea doi bani pe ei, nu era a?adar niciun pericol de infestare a min?ilor. Lucrurile se complicau îns? atunci când, printre fanto?ele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul c?reia se ridicau coruri encomiastice? – se num?rau ?i indivizi talenta?i, dar care, la o judecat? (estetic?) atent? n-ar fi ocupat în niciun caz prima treapt? a podiumului. Mai ales dac? opera lor era mai pu?in contaminat? ideologic (dar nicidecum imaculat?) comparativ cu a l?ud?torilor oficiali. Criteriul de selec?ie pentru un asemenea rol principal devenea inevident ?i generator de confuzie valoric?. Depistabil totu?i f?r? mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedien?i, cump?ra?i cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ame?itoare în care li se publicau c?r?ile) ?i având misiunea s? ocupe centrul. ?i mai complicat este cazul scriitorilor „vându?i”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea c? atât de necesara revizuire valoric? va trebui s? se foloseasc? de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa moral? trebuie judecat? dup? etaloane morale, iar opera dup? standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a min?ii…
2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, înso?it de recomandarea entuziast? a poetului Cezar Iv?nescu, dup? doar câteva s?pt?mâni, Gabriela Negreanu, c?reia i-l încredin?asem, a fost destituit? din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio ?ans? pentru c? orizontul s-a întunecat tot mai mult. De?i încercarea de a debuta în volum a e?uat, din 1980 am început s? public sporadic poezie – ?i, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla îns? adesea, mai ales dup? 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceaf?rul”, ca textele mele s? fie scoase din ?palt ?i înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoas?.
?i totu?i, chiar sub dictatur?, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai m?runt? concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am pl?tit scump îns? aceast? libertate interioar? prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a z?cut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Româneasc?”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii ?ase au fost în perioada comunist?, dar dup? revolu?ie (s?-i spunem a?a, conven?ional) a trebuit s? mai a?tept peste patru ani ca s-o v?d tip?rit? (în ianuarie 1995). Fire?te c? n-a mai fost aceea?i carte: am p?strat câteva poeme, am ad?ugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar par?ial publicat, din motive economice.
Tr?iam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupan?ilor comuni?ti –, consideram poezia drept art? pur?, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revolt?, cât uluire am resim?it în momentul în care O. Crohm?lniceanu a refuzat s?-mi publice un grupaj de poeme în România literar?, motivând c? „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceaf?rul ?i a fost, pentru câ?iva ani, primul meu protector. Poemele au ap?rut totu?i, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohm?lniceanu a plecat pe nea?teptate din Bucure?ti. Aceast? întâmplare a însemnat o trezire brutal? la realitate. Nu scrisesem pân? atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o form? imperfect? a misticii, o trud? întru iluminare ?i un efort continuu de cunoa?tere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am inten?ionat vreodat? s? transmit duble mesaje ?i n-am apelat la limbajul „esopic”. ?i în acea epoc? de grea bezn? ideologic? m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se repro?eaz? poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabil? a universului pe care el îl exploreaz?.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dac? ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Pre?ul ar fi fost nem?surat ?i nem?surate consecin?ele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care cl?deam.
Paranoia cenzurii c?p?tase îns? forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate ?i cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile ?i mizeria cotidian? ?i termeni semnificând st?ri suflete?ti neconforme cu jubila?ia impus? tr?itorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Româneasc?, îmi spunea, râzând înfundat, c? poetului X, apologet înfocat al regimului ?i al „tovar??ilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l n?ucise cu totul pe harnicul versificator; dup? care a ad?ugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient s?-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor s? aud?, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbi??, continuu ?i strident”.
Totu?i nu atât revolta m? încerca; m? n?scusem în comunism, regulile jocului p?reau imuabile, inexorabile, sau cel pu?in instituite pentru o întreag? er? cosmic?; aveam doar un sentiment cople?itor de fatalitate. Ca sa-mi tip?resc cartea era nevoie de un miracol – ?i el s-a petrecut; n-a fost îns? chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai a?teptat câ?iva ani buni dup? revolu?ie ca s? public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru c? lipseau banii, pentru c?…Revolta mea a început odat? cu a?a-zisa er? a libert??ii democratice. De?i reu?isem s? debutez editorial – de abia în 1995 – la urm?toarele dou? c?r?i am fost constrâns? din nou s? a?tept, ani ?i ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. R?spunsul stereotip era c? nu sunt bani, de?i în jurul meu se publicau tone de c?r?i, ap?reau ?i se schimbau genera?ii. Adev?rul era îns? mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comer? al intereselor.
4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care ?i-au extins domina?ia, reu?ind s? ia în st?pânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alc?tuit o adev?rat? re?ea prin ochiurile c?reia nu trece decât cine îndepline?te anumite condi?ii (apartenen?a la grupul respectiv sau la un altul agreat; importan?a contraserviciilor sau a rela?iilor de care dispune persoana în cauz? etc.). Clientelismul, „fr??iile”, tov?r??iile sus?inute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelen??. Cine urm?re?te presa cultural? observ? frecven?a cu care apar la ramp?, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu acelea?i, gonflate peste m?sur? de elogiile câtorva critici (?i ei aceea?i), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijor?toare la capitolul produsului cultural. Acelea?i care primesc burse de crea?ie, care sunt primele pe listele de traduceri ?i culeg laurii premiilor literare. Nimeni nu se obose?te s? fac? transparente – pentru ceilal?i membri ai breslei scriitorice?ti m?car, dac? nu pentru publicul larg – criteriile pentru care X, Y, Z, deveni?i peste noapte „globtrotteri”, sunt învesti?i s? reprezinte literatura român? la o seam? de festivaluri ?i târguri de carte din str?in?tate. Caracteristica lor comun? este activismul de tip militant ?i rela?iile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratuleaz? reciproc în cronici de??n?at laudative, lucreaz?, organiza?i în falang?, unii la gloria altora ?i, de?i se mai ?i r?zboiesc, se solidarizeaz? spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca ?i împotriva amestecului alogen. S? fie oare o întâmplare c? mul?i dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acela?i cenaclu, au ie?it de sub mantia aceluia?i mare maestru de ceremonii, sau c? lucreaz? în presa scris? sau audio-video?
Exist? o parte subteran? a literaturii române de azi – mai obscur? decât în timpul comuni?tilor, când cenzorii lucrau la vedere – unde se trag sforile, se fabric? staruri, se semneaz? pacte – o parte întunecat? ?i fetid?, ca orice subteran?.
Scriitorul de azi este liber s? spun? tot ce dore?te; nu-l aude îns? nimeni dac? nu e înregimentat, sau, cum se spune, dac? „nu este în c?r?i”, pentru c? nu mai conteaz? ce spui ?i mai ales cum spui – în sens estetic – ci numai cu cine te aduni.
De?i optimismul nu m-a caracterizat niciodat?, în momentul actual umoarea mea este mai neagr? decât antracitul. Exist? câteva reviste literare unde nici nu visez s? mai public, de?i, în condi?iile cenzurii comuniste, am reu?it s?-mi v?d textele tip?rite în paginile lor. Ele func?ioneaz? acum ca ni?te cluburi exclusiviste – cu des?vâr?ire închise pentru cei neadopta?i de vreunul din clanurile regente.
Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzat? la dou? edituri importante ale USR – Cartea Româneasc? ?i Editura Muzeul Literaturii Române – edituri la care, în anii trecu?i – când al?ii erau managerii – am publicat dou? volume. La Cartea Româneasc? refuzul a fost acompaniat de o justificare penibil?: „Am citit volumul, e excep?ional, dar, din p?cate, editura nu-?i mai permite s? publice poezie, pentru c? este nerentabil?”. Penibil? spun pentru c? editura a continuat ?i continu? s? publice poezie ?i chiar s? organizeze concursuri de debut în domeniu; penibil? ?i din cauza calit??ii mediocre sau chiar submediocre a unor autori sco?i pe pia?? în condi?ii grafice de invidiat, cu CD ?i cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explica?ie, nici m?car una jenant? ca la C.R. Doar pe c?i ocolite am aflat c? s-a schimbat „conceptul” editorial ?i c? n-am fost singurul autor respins, de parc? e ceva consolator în faptul c? nu e?ti singur pe lista neagr? a indezirabililor …
În momentul de fa??, constat cu stupoare similitudinea situa?iei mele cu aceea de dinainte de ’89, când nu aveam nicio ?ans? de a publica vreo carte – de?i motivele sunt cu totul altele.
Încercând s? dep??esc aceast? situa?ie personal?, v?d un alt motiv de alarm? în instalarea unei noi ideologii – nu numai în domeniul literaturii, ci ?i în cel al culturii în general – ale c?rei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul ?i antispiritualismul în plan cultural ?i „iuventocra?ia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuat? cu ani în urm?, sub forma unor „manifeste” ?i a unor sfor?itoare declara?ii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominant? ?i totalitar?. Directivele ei ac?ioneaz? ca un filtru axiologic ?i, sub lozinca democra?iei, genereaz? de fapt dou? forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exalt? „cultura popular?”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe strad?” ?i cei ata?a?i de valorile culturii înalte, ?i, în al doilea rând, între genera?ia tân?r? ?i cea vârstnic?. În ambele cazuri discriminarea se realizeaz? în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” ?i a tinerilor, cu anatemizarea simultan? a „eliti?tilor” ?i a „b?trânilor”. Dac? am avea de-a face cu o mi?care estetic? printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista f?r? dificult??i curente cu programe dintre cele mai diferite.
Îngrijor?tor este îns? faptul c? ea este contaminat? de principii extraestetice, cu îngro?ate nuan?e politice, ?i c? aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valoric? absolut?.
Noua ideologie a cuprins deja lumea occidental? ?i este acum deversat? ?i asupra noastr? – cu adapt?rile autohtone de rigoare; ea seam?n? însp?imânt?tor cu cea instituit? de comuni?ti. Punctul lor comun e c? ambele î?i impun dictatul sub pretextul democra?iei; acest cuvânt magic justific? orice ?i închide gurile cârtitoare sub amenin?area cu blamul public ?i cu etichete dintre cele mai resping?toare. Dac? ai curajul s?-?i sus?ii op?iunile pentru „cultura înalt?” e?ti taxat ca extremist de dreapta; dac? ai înclina?ii spre scriitura metafizic?, dac? înc? mai crezi în virtu?ile mitului (e vorba de construc?iile mito-poetice proprii), dac? uzezi de simbol ?i de metafor? pentru a exprima inexprimabilul – ?i nu vorbe?ti ca la col?ul str?zii – e?ti considerat „expirat”.
?tergerea grani?elor între ceea ce se nume?te eufemistic „cultur? popular?” – având drept etalon de aur nivelul de în?elegere al „omului de rând” ?i hr?nindu-se cu produc?ii din sfera divertismentului – ?i cea elitarist? are drept consecin?e uniformizarea ?i omogenizarea cultural? prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urm? în revista „Vatra”, dar ?i în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamn? abdicarea de la exigen?ele intelectuale ?i estetice, reajustate dup? calapodul nivelului de în?elegere al „omului de pe strad?” (în?eles ?i el în accep?ia cea mai joas?, drept un individ ne?colit, f?r? alte aspira?ii decât cele pur materiale, sedus de divertisment ?i bine sp?lat pe creier), ci democratizarea educa?iei în sensul egalit??ii de ?anse ?i al accesului nediscriminatoriu la instruire. De?i „cultura de mas?” propov?duit? de comuni?ti poart? acum o nou? etichet? ?i ne este impus? cu noi justific?ri, efectele ei sunt acelea?i. „Omul nou”, sculat din mor?i, dintr-o moarte aparent?, bântuie iar ?i pe la noi ca ?i aiurea, la fel de intolerant ?i de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.
A doua form? de discriminare agresiv? const? în cultul tinere?ii, v?zut? ca o valoare în sine, în defavoarea maturit??ii ?i mai ales a maturit??ii târzii. Pentru c? nu mai am spa?iu s? dezvolt aceast? afirma?ie, îi voi trimite pe cei interesa?i la articolele lui Paul Cernat ap?rute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tân?r?, articole prin care autorul a reu?it s?-?i ridice în cap toat? floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac aceast? trimitere pentru c? cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfect? consonan?? cu propriile mele opinii, dar ?i pentru c? ele constituie m?rturia direct? a unui „insider”, cum singur se nume?te. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încuraj?rii tinerilor autori, i-au supralicitat câteodat?”; „din ra?iuni de încurajare”; trecându-le „sub t?cere deficitul (real) de for?? ?i de anvergur? compozi?ional?”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tân?r?, tratând-o cu îng?duin?? ?i punând um?rul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndep?rtat u?or de misiunea noastr? – situa?ia este general?, eu nu o neg, ar trebui ?i al?ii… s? o accepte.” (Paul Cernat).
T?ia?i adverbul atenuant – menit s? minimalizeze sentimentul propriei vinov??ii – din sintagma „ne-a îndep?rtat u?or de misiunea noastr?” ?i re?ine?i ideea respectiv?, ca ?i declara?ia c? situa?ia este general? ?i c? adesea motivele unei asemenea îng?duin?e constau în implicarea interesat? ?i neresponsabil? a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogic? – încurajarea scriitorilor afla?i la început de drum – la care recurge Paul Cernat este, din p?cate, invalid?. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii institu?iei ?colare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista ?colii, sunt întru totul nocive (pentru educa?ia tân?rului) ?i generatoare de injusti?ii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concuren?ial cum este acela al edit?rii de carte. Pentru c? autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în op?iunile editoriale, în defavoarea celorlal?i competitori care aspir? la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge ?i mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odat? cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laurea?ilor, o burs? de crea?ie ?i o serie de alte beneficii (simbolice, dar ?i materiale).
Quod erat demonstrandum. ?i acum se distribuie roluri, se confec?ioneaz? false ierarhii de c?tre grupurile de interes dominante – nu numai, dar cu prec?dere prin ample strategii de marketing desf??urate de editurile prospere, edituri ce-?i asociaz? voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de pia??, clientelismul ?i interesul de grup, ca ?i principiile ideologice str?ine de literatur? se amestec? periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite s? lecuiasc? eventualele scrupule morale ale celor care „pun um?rul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selec?ia negativ ? ?i contrafacerea .
 
-  Publicat în Revista Discobolul, Anul XI, Nr. 130-131-132 / oct.-nov.-dec. 2008
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/
Articolul a fost preluat cu aprobarea scrisa a doamnei Clara Arustei, fiica adoptiva  a poetului, si a doamnei Gabriela Cretan, autoarea interviului.  


You must be logged in to post a comment.

Name (required)

Email (required)

Website

Speak your mind

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X